browser icon
You are using an insecure version of your web browser. Please update your browser!
Using an outdated browser makes your computer unsafe. For a safer, faster, more enjoyable user experience, please update your browser today or try a newer browser.


Vă aflaţi AICI:


« « Video – Şcoala ZENLA: Ceasul schimbării|| Urgenţa Zero: Apă în casă! » »

Turnul roz al ignoranţei — Postul cu apă (prima parte)

Posted by on 8, November, 2014

Cât suntem de conştienţi de ceea ce suntem?

Ne amăgim că ştim şi cunoaştem, citim, adunăm citate, facem afirmaţii, acumulăm o adevărată colecţie de informaţii, fără a simţi şi trăi în mod concret, pe propria noastră piele, cantitatea infimă pe care o ocupăm în acest Univers…

Ne înconjurăm propria noastră iluzie dată de corpul fizic cu ziduri groase cât Marele Zid Chinezesc, crezând că este singura şi unica realitate posibilă.

Constiinta-01

Urmează un articol ceva mai dur din punctul de vedere al marii majorităţi. În el am să povestesc despre o experienţă scurtă, dar de o semnificaţie aparte. Este vorba despre una din experienţele prin care am trecut, unul dintre hopurile existenţei mele actuale, în care am conştientizat cât de uriaşe sunt resursele umane. Conştientizarea celor afirmate ceva mai înainte, a venit ceva mai târziu şi mult mai târziu mi-am făcut curaj în a scrie.

În luna octombrie a anului 1999 am pornit în căutarea unui El-Dorado, crezând, la fel ca mulţi alţii, că o altă ţară, naţie sau un alt loc poate oferi ceva mai bun. Întradevăr, afli destul de multe, dar în primul şi în primul rând afli despre tine!

Am plecat pe jos din ţară, cu un rucsac în spinare, împreună cu mai mulţi oameni.

Primul lucru pe care l-am descoperit (eu însumi) a fost rezistenţa fizică la un drum lung. Trăind într-un oraş destul de mare, mijloacele de transport folosite au fost cele obişnuite, începând cu propriile mele picioare (folosite doar pe drumuri drepte şi scurte ca distanţă) şi terminând cu alte mijloace de transport în comun. Dar să merg eu însumi ore în şir, pe terenuri accidentate şi cu un rucsac destul de greu în spate?!? Doar citisem în cărţi sau văzusem prin filme! Şi totuşi, am ajuns să fac ŞI aşa ceva! Cine poate înţelege?!? Doar cine a trecut prin astfel de experienţe…

Să simţi că inima îţi bate în gât, iar în acelaşi loc se află şi plămânii care cerşesc după o gură de aer, când picioarelor le lipsesc şi timpul şi puterea de a se mai îndrepta sau măcar de a se opri din ritmul sacadat practicat timp de câteva ore, când ai de urcat un deal abrupt care parcă ţi se împotriveşte, când te agăţi de orice bucăţică de tufiş sau de rădăcină care îţi iese în cale, doar-doar de a te vedea dincolo de marginea abia zărită a coamei… Şi când, în sfârşit! ajungi „dincolo” tragi şi-o înjurătură pentru că descoperi că te afli lângă un alt urcuş! După care urmează o coborâre într-o vale la fel de abruptă, în care pătura de frunze deveni extrem de alunecoasă iar rădăcinile s-au transformat de astă dată în piedici şi hopuri ascunse…

Aştepţi popasul ca pe o gură de apă a unui însetat aflat în deşert, ca pe bucata de scândură de care se agaţă un om căzut în ocean, iar când (în sfârşit!) a venit şi timpul popasului primeşti şi altceva în loc de odihnă! Ceva care îţi dă bătăi de cap ani în şir, ceva la care formulezi întrebări şi aştepţi răspunsuri, poate, ani în şir…

Un incident petrecut pe teritoriul Bulgariei, prin munţi, m-a determinat să las aproape tot bagajul avut (haine, alimente), păstrându-mi doar câteva lucruri printre care şi un bidon de 1,5 litri cu apă. Această cantitate a fost singurul aliment consumat timp de aproape 5 zile.În tot acest timp am mers pe jos kilometri întregi, am urcat şi coborât dealuri şi munţi… şi dacă am scos mai mult de 50 de cuvinte cu cei din jur, plecaţi ca şi mine în căutarea unei iluzii. Dar! Pe la sfârşitul celei de-a treia de zi de post cu apă s-au petrecut nişte fenomene destul de ciudate şi inexplicabile din punct de vedere logic.

1. S-a redus perioada de somn, mai exact somnul a devenit ca un fel de veghe, o stare de odihnă fizică şi atât.

2. Extinderea corpurilor invizibile. Eram atunci total pe dinafară de orice fel de cunoştinţe de specialitate legate de corpurile subtile, dar am povestit ceea ce s-a întâmplat lui Şerban. El mi-a putut da câteva explicaţii raţionale la… iraţional.

Pe scurt, această extindere a constat în schimbarea perspectivei, a depăşirii vederii fizice, obişnuite. Eram conştientă de corpul meu fizic, aflat întins pe jos, dar în acelaşi timp acel „eu” se afla într-un spaţiu mult mai mare, întins în toate direcţiile. Dacă ar fi ţinut câteva secunde, poate aş fi crezut că m-am înşelat, dar fenomenul a ţinut câteva ore!

3. Starea de invizibilitate temporară. Sunt două detalii din acea noapte care m-au condus la această concluzie. Mult timp am trăit cu senzaţia că mi s-a părut, că totul a fost în imaginaţia mea! În fine…

Am fost căutată de unul dintre partenerii de drum pentru o solicitare şi a trecut la câţiva centimetri de mine fără să mă vadă. Doar după ce am auzit că întreba pe altcineva de mine, l-am strigat. Abia atunci m-a văzut şi m-a întrebat unde am fost! Deşi i-am spus că a trecut aproape razant pe lângă mine, el a susţinut că acolo, în locul unde mă aflam, era… gol! Dacă era gol (pentru cealaltă persoană!)… unde mă aflam eu?!?

Tot în aceeaşi noapte, mai spre zorii zilei, fenomenul s-a repetat, de parcă întregul Univers se hotărâse să-mi înlăture orice fel de îndoială! Un grup de oameni străini de grupul cu care plecasem la drum, a trecut la maximum un metru de tufişul care mă adăpostea. Dacă oamenii vorbeau între ei şi erau atenţi doar la ceea ce vorbeau, posibilitatea de a mă vedea era destul de mică, totuşi, erau însoţiţi şi de câini. Ei ar fi trebuit să simtă ceva! Doar unul dintre câini s-a oprit câteva fracţiuni de secundă. A ridicat botul în sus, apoi s-a uitat în jur şi a mirosit pământul. A venit până la câţiva centimetri de corpul meu, a trecut pe lângă mine de parcă aş fi fost invizibilă! S-a mai întors de câteva ori pe loc, de data aceasta cu nasul tot în sus. Instinctul lui îi spunea că ceva se află acolo, în zona respectivă, dar ochii lui îi spuneau altceva. Cineva l-a strigat şi a plecat mai departe…

Asta a fost tot.

Acestea au fost primele fenomene pe care le-am trăit eu însumi în urma unor zile de post cu apă. După mulţi ani am mai ţinut un astfel de post, dar de data aceasta fiind conştientă de alegerea făcută, fiind un post de bună-voie, în niciun caz de nevoie cum a fost prima experienţă.

Dar despre această experienţă conştientă voi povesti în articolul următor…

sursă imagine:

http://www.mylady.gr/arthra/2014/04/14-kathari-suneidisi/#.VF29BKooQfM

 

Articol citit de 49 vizitatori

Comments are closed.

« « Video – Şcoala ZENLA: Ceasul schimbării| Urgenţa Zero: Apă în casă! » »